Poate ştiaţi, poate nu, arena care găzduieşte meciurile considerate pe teren propriu al Dunării a fost construită între anii 1963 – 1969. Povestea construirii acestui „templu” al fotbalului călărăşean a fost relatată cu mult „profesionalism” de regretatul gazetar şi om de fotbal, Laurean Moţăţăianu, în cartea document „Nouă decenii de fotbal pe malul Borcei”, publicată în 2010.
„Despre odiseea stadionului Municipal, avem mărturia incontestabilă a lui Ion Popa, primar al municipiului Călăraşi în perioada martie 1963 – octombrie 1964, interviu publicat de „Universul Sportiv”, aprilie 1990”, susţine Laurean Moţăţăianu.
Iată ce spunea primarul Ion Popa în interviul acordat primei publicaţii cu profil exclusiv sportiv apărută în Călăraşi după ’89.
„Nu primeai fonduri, nu primeai poziţie de plan, te „mişcai” între refuzuri repetate şi tergiversări demolatoare. Casă de Cultură? Nu! Teatru? Nu! Bulverde largi? Nu! despre sport, despre stadion? Nici atâtica speranţă!
Cel vechi, de peste linie se degradase şi apoi intrase altă instituţie pe el. Practic, nu mai aveam stadion! Din buget n-aveai voie să cheltuieşti nimic iar prin sistematizare se punea problema desfiinţării sau mutării sale. Nu se recomanda „pe locul gropilor din Cărămifari” sau la Modelu, pe variantă, în afara oraşului, extravilan deci.
Eram presat de numeroşi cetăţeni pasionaţi cum şi eu eram un susţinător fervent al echipei Energia IGO, echipă de regiune (fusesem director acolo şi ţineam mult la echipă, la băieţi). Am zis, hei, Ioane, acum e acum! Unde să găsim un loc şi cum să-l obţinem?! Trebuia să recurgi la fel de fel de subterfugii, să găsesşti soluţii cu abilitate, să nu violentezi indicaţiile, legile...
Pe unde n-am fost?! În Măgureni, la „23 Infanterie”, apoi pe unde-i FNC-ul, apoi la Confecâţia, unde era un mini – stadion împrejmuit cu gard de sârmă ghimpată şi unde păşteau oile.
Ce mai calea – valea, am început tratativele cu Armata, cu Comisariatul. Nu ni l-au dat dar au zis să-l folosim fără a ...sesiza. Am fost apoi cu o echipă de constructori, cu tehnicieni la câteva stadioane din ţară. Dintre toate cele văzute, ne-au plăcut Ţiglina din Galaţi şi Dinamo din Bucureşti. Erau acceptabile nouă, ca preţ, cu biută. Aveam un sprijin substanţial (promis ferm) de la inginerul Mantz care lucra cu buldozerele, screpere, alte utilaje, la irigaţii prin zona Radu Negru, Cuza Vodă. Timp de 3-4 săptămâni, cu 14 băieţi d-acolo (dar şi de la SMA Cuza Vodă), mecanici şi conducători de utilaje, sâmbăta şi duminica, am început să dăm forma noului stadion.
Titlul de proprietate cerut la MapN nu-l puteam obţine uşor. Mi „s-a promis” şi pe baza acestei promisiuni am dat drumul la lucrări. Proiectul nostru (la Bucureşti, Proiectarea ne ceruse un milion şi jumătate) a început cu pichetări şi măsurători făcute de băieţii lui Mantz cărora le asiguram motorină calculată la „perisabilităţi” (5000 litri), a demarat în 1963. Le-am dat şi câte 500 de lei primă. Nu aveam fonduri dar am luat de la capitolul 13 – „amenzi”, fonduri care de regulă le storcea regiunea. La finele lunii noiembrie 1963, lucrările de bază erau pe final iar biuta ridicată. Am cerut să mi se acorde ceva fonduri pentru „împrejmuire teren Sfat Popular Oraş”. Ni s-au dat 200 de mii de lei. Buni!
Gardul l-am adus în 10 zile iar montarea lui (şi la stadion dar şi la Uzina de Apă şi la Cimitirul Central) s-a terminat în primăvara anului 1964. Pe urmă amenajările interioare, drenajul, plăci, căratul brazdelor din Dumbravă, plopi, etc, toate cu concursul benevol al tuturor tinerilor şi cetăţenilor din oraş care au muncit cu multă dragoste şi pasiune. Evident au venit „anchetele”. „Cine a aprobat”, „Cum de am îndrznit”, „Unde-i actul de proprietate” şi câte şi mai câte. Dar în faţa realităţii nu am mai avut încotro! Chiar ministrul Armatei ne-a dat actul de proprietate pentru teren. Asta a fost! Greu, cu opinteli, cu manevre subtile... Dar a ieşit ceva frumos şi la 23 august 1967 s-a inaugurat Stadionul Municipal cu un meci internaţional” a susţinut primarul Ion Popa.
Celuloza a jucat atunci împotriva bulgarilor de la Durostol Silistra, printre cei care au păşit pe noul stadion numărându-se Lazăr Arghiriadis, Ion Simion, Eftimie Culea, Victor Neagu, Ion Deacu, Stere Voca, Vasile Enache, Postelnicu, Roşca, Iancu şi T. Bogdan.
Construcţia definitivă a stadionului Municipal s-a terminat în anul 1969 şi a fost inagurat la 10 iulie printr-un meci internaţional: Celuloza Călăraşi vs. Selecţionata de tineret a oraşului Saltzgilter din Republica Federală Germania, „precizează” Laurean Moţăţăianu.
Acel meci s-a încheiat cu victoria echipei noastre, Celuloza, scor 2-1, golurile fiind marcate de T. Ionescu şi Mihai.
Stadionul a cunoscut în toţi aceşti ani mai multe opraţii de modernizare, găzduind în sezonul 2018 – 2019 şi meciuri de liga 1. Eforturile făcute de reprezentanţii Consiliului Judeţean au fost uriaşe pentru ca Dunărea să îbţină de la LPF dreptul de a disputa meciurile considerate pe teren propriu pe arena „Ion Comşa”. Primul meci s-a disputat pe 28 iulie, Dunărea confrându-se cu campioana „la zi”, CFR Cluj (scor 0-0).
Pe 1 noiembrie 2018 s-a aprins pentru prima oară şi nocturna (închiriată!) pe arena „Ion Comşa” care a găzduit partida Dunărea – FCSB, din cadrul optimilor de finală ale Cupei României, încheiată cu victoria „galben – albaştrilor”, 2-1.
Consiliul Judeţean, principalul finanţator al clubului de fotbal Dunărea, a demarat şi lucrările de montare a unei instalaţii de nocturnă, adusă cu titlu gratuit de la CS Rapid Bucureşti, cea care „trona” peste arena Valentin Stănescu din Giuleşti. Cel mai probabil până la startul viitorului sezon, nocturna va deveni şi funcţională.
