Peric&Co au reuşit în doar 3 zile să ne aducă cu picioarele pe pământ. Deşi nu ne-a dorit asta! Am savurat din plin egalul obţinut în fieful campioanei, Dinamo, scor 26-26, obţinut, ce-i drept în ultima secundă a meciului!, însă digerăm extrem de greu o altă remiză obţinută, de data asta, la Călăraşi, în faţa unui adversar mult mai modest, CSM Focşani, scor 21-21. Şi acum scorul final a fost stabilit spre finalul unui joc care ar fi putut fi câştigat de vrânceni dacă Attila Eros n-ar fi ratat ţinta în ultima secundă a meciului! Sau altfel spus, dacă Şelaru n-ar fi fost în locul potrivit! Nici nu vreau să-mi imaginez un altfel de deznodământ, desigur, nefavorabil nouă.
Aşadar, într-un interval extrem de scurt, două remize trecute în cont, în condiţii aproape identice, însă în faţa unor adversari diametrali opuşi.
Asta este AHC Dunărea Călăraşi! O echipă clădită cu multe nume sonore din handbalul românesc şi nu numai, cu internaţionali, dar incapabilă să gestioneze astfel de momente speciale. E greu de înţeles de ce antrenorul Adi Petrea n-a reuşit să identifice în timp util soluţiile care să genereze o nouă stare de echilibru în rândul elevilor săi, „euforici” după remiza din Groapă. Un antrenor de talia lui ar fi trebuit să ştie că acel egal a semănat cu un cartof fierbinte.
O ţară întreagă a văzut că în meciul cu CSM, Dunărea a dominat tactic şi teritorial însă a preferat să-şi trateze „de sus” adversarul, cu o evidentă aroganţă, fiind convinsă că doar simpla prezenţă în teren e suficientă pentru obţinerea victorie şi implicit a revanşei.
Adrian Petrea are la dispoziţie mulţi jucători cu calităţi dovedite în timp însă nu şi o echipă. Vedetele parcă nu-şi găsesc locul în filozofia lui Petrea, tot greul câzând până la urmă pe umerii „salahorilor” mai tineri dar dornici de afirmare. Chikovani, Fotache, Grasu, Dospinescu ori Timofte, ca să pomenim doar câţiva, sunt jucători pe care şi i-ar dori orice echipă din România. Au sute de meciuri în cârcă, experienţă cu carul dar....din păcate, astfel de argumente sunt insuficiente pentru ca Dunărea să lege victorii şi să aibe un parcurs regulat, presărat cu performanţe.
Uitaţi-vă pe lista rezultatelor obţinute până acum de echipa noastră şi veţi rămâne surprinşi. A învins acasă toate echipele clasate acum pe primele 3 locuri, câştigând de asemenea şi duelurile cu ocupantele locurilor 11-14. În rest, nimic! Ceea ce confirmă că echipa asta are nevoie şi de un dirijor uns cu toate alifiile, capabil să gestioneze şi momentele de extaz dar şi cele de agonie. Şi ca să fiu mai clar, n-ar fi exclus ca marţea viitoare, Dunărea să producă surpriza la Turda obţinând acolo măcar o remiză dacă nu chiar victoria! Dunărea ne-a obşnuit cu astfel de şocuri!
Drumul spre o nouă prezenţă în play-off nu e deloc facil. Adi Petrea nu mai are timp pentru scheme, strategii punctuale, etc. Ce să-i mai înveţi pe jucători? Cred că misiunea sa e alta. Să găsească înaintea oricărui joc acel 7 care să confere stabilitate, încredere, ambiţie şi devotament. Şi bucuria de a juca! Cum o va face? Să-şi amintească de reţetele magice administrate de antrenorii săi în vremea în care îmbrăca tricoul de jucător. Sigur va găsi ceva în serttarul cu amintiri! Altfel, va rămâne prizonierul hazardului care într-o bună zi i-ar fi fatal. Flerul, insipraţia fac diferenţa şi în meseria asta de antrenor pe care Petrea a îmbrăţişat-o dar care deocamdată pare incompatibilă cu fostul său profil de jucător.