Ieri, o veste a venit ca un trăznet: Nea’ Puiu nu mai e printre noi! Greu de crezut că un sportiv de carieră încheie socotelile așa grăbit. Și totuși, prietenul meu drag a plecat prea curând într-o lume mai bună. Mi-a fost coleg pe când eram profesori, apoi asociat și - nu în ultimul rând - prieten.
Arbitru internațional de fotbal (de aici, probabil, obsesia fair play-ului ce-l conducea și în afaceri), priceput la multe și cu spirit întreprinzător, nea’Puiu (Bratu Cațaros) avea o inimă cât zece. Pentru el întotdeauna primà interesul celorlalți: și-ar fi dat și cămașa de pe el, într-atât era de generos. Mucalit din naștere (nu doar cu simțul umorului, ci și cu darul vorbelor de duh), avea mereu o replică poznașă ce te scotea din orice deprimare.
O perioadă lungă de timp nu l-am mai văzut, dar acum doi ani ne-am regăsit întâmplător pe litoral. Eu, un pic cam abătut, el, albit, dar tot așa de șugubăț cum îl știam. Mi-a zis atunci că e șeful salvamarilor de la Mangalia până la Olimp și că dacă, cumva, îmi trece prin cap să mă înec, nu am voie fără aprobarea lui! Am râs, înveselit ca prin minune - ca de obicei. Așa era Nea’ PUIU! Din păcate, nu s-a inventat salvamar pentru salvamar!
Adio, prieten drag!
Virgil Diaconu