Muzeul Dunării de Jos, instituție de cultură aflată în subordinea Consiliului Județean Călărași, prezintă în luna decembrie, în cadrul proiectului ”Exponatul lunii”, Călimară dublă de birou.
Călimara, care face parte din Colecția de Istorie Modernă și Contemporană a muzeului, având numărul de inventar 59636, este achiziționată în anul 2020, este confecționată din bronz, în stil Baroc și datează din secolul XVIII. Piesa prezintă și doua recipiente ceramice în care se punea cerneala.
Conform Dicționarului Explicativ al limbii Române călimara este un vas mic, de obicei făcut din sticlă, porțelan, plastic sau metal, în care se ține cerneala utilizată pentru scrierea cu pană sau cu toc. Călimările, de obicei sunt dotate cu un capac care contribuie la prevenirea contaminării, evaporării sau vărsării accidentale a cernelei, dar și a expunerii excesive a acesteia la aer.
Un tip special de călimări erau acelea care nu permiteau cernelei să se verse, chiar dacă nu aveau capac. Asta se datora contrucției lor speciale, prin care gura vasului era îndoită și prelungită în interiorul călimării. Astfel, la întoarcerea călimării cu josul în sus, lichidul din ea nu se vărsa (tehnologia funcționa doar în cazul când în călimară erau cantități mici de cerneală, până la max. jumătate din volumul ei).
Deloc surprinzător, cerneala a apărut odată cu peniţele, iar evoluţia a fost marcată de cel puţin la fel de multe momente importante ca şi dezvoltarea instrumentelor ce-o conţineau. Cerneala folosită pentru peniţele primitive de trestie ale egiptenilor avea culoarea neagră, caracteristică datorată pulberii de cărbune sau cenuşii pulverizate.
Adeseori, aceste ingrediente erau amestecate, apoi adăugate unui ulei de candelă ce conţinea o gelatină derivată dintr-o fiertură de piei de măgar. Acest element final, ce conferea vâscozitate cernelii, avea un miros neplăcut, pentru înlăturarea căruia se adăuga o anumită cantitate de ulei de mosc. Cea mai veche reţetă păstrată de preparare a acestui lichid parfumat şi primitiv folosit pentru scris datează din anul 2697 î.Hr. Pulberea de cărbune a rămas ingredientul principal al cernelurilor de-a lungul întregului ev mediu, deşi diferite civilizaţii au experimentat şi alte combinaţii, adăugând răşini sau lianţi. Vreme îndelungată, compoziţia cernelurilor tipografice a fost ţinută în mare secret de către tipografi, care le preparau ei înşişi. Ingredientele de bază erau negrul de fum şi uleiul de in reduse prin încălzire.
Prima fabrică de cerneluri pentru tipografie a fost deschisă abia în anul 1818, de către Pierre Lorilleux. Multe dintre neajunsurile provocate de cerneală, mai ales tendinţa particulelor sale microscopice de a bloca vârfurile stilourilor, au fost rezolvate prin inventarea solvenţilor sintetici; aceştia, adăugaţi unor soluţii apoase, au produs cerneala modernă. Tehnologia se confruntă mereu cu noi provocări: în momentul în care stilourile ajunseseră la un grad ridicat de perfecţiune, a apărut un nou tip de obiect de scris, având specificaţii proprii pentru tipul de cerneală ce putea fi folosit. Cerneala destinată pixurilor se obţinea iniţial dintr-o soluţie de colorant în acid oleic, căreia i se adăugau uleiuri şi răşini speciale pentru îmbunătăţirea proprietăţilor de curgere. Însă, din cauza caracterului lor uleios, primele cerneluri de acest tip necesitau un timp îndelungat pentru a se usca, mânjind hârtia cu o frecvenţă enervantă. Mai mult, dacă paginile scrise erau puse una peste alta, scrisul se lua de pe o pagină pe alta, lăsând urme inestetice. Soluţia modernă pentru această problemă, la care se adăugau şi altele, a fost sintetizarea noilor coloranţi organici fără uleiuri şi a solvenţilor cu uscare rapidă ce-i conţineau. Pasta modernă de pixuri, o reţetă ce conţine coloranţi organici, glicoli, alcooli aromatici şi eteri polihidrati, are o vâscozitate de aproximativ 10.000 de ori mai mare decât apa, se usucă rapid şi nu se decolorează nici dacă este expusă direct luminii solare.
Muzeograf,
Ciprian CUZELI